Marea fusese crudă în acea iarnă, iar portul Constanța zăcea sub o crustă subțire de gheață când Elena a intrat șchiopătând în sfârșit în apa neagră a bazinului. Trei luni întârziată. Șoapte prin taverne spuneau că vasul fusese prins de furtuni în largul Bosforului, apoi oprit de vamă la Istanbul din cauza vreunui manifest de marfă uitat. Nimeni nu știa sigur. Nimeni, în afară de cei care așteptau.
Mara aștepta.
Nu se dusese pe chei în prima noapte când vasul fusese zărit. Mândria, sau frica, sau simpla socoteală a prea multor speranțe false o ținuseră în camera mică de la mansardă de deasupra prăvăliei cu pește. Nu aprinsese nicio lampă. Stătuse în întuneric la fereastră, cu genunchii strânși la piept, privind cum luminile portului se frângeau pe apă ca sticla spartă. Fiecare corn de ceață care răsuna peste golf îi făcea inima să tresară, apoi să se așeze iar în aceeași durere surdă.
A doua noapte nu mai putu să stea departe.
Purta haina verde de lână pe care el o numise odată păcătoasă pentru că i se lipea prea strâns de șolduri și, pe dedesubt, doar combinezonul subțire de bumbac pe care știa că îl place – cel care devenea aproape transparent când stătea în lumina lumânării. Cizmele îi clămpăneau pe pavajul umed în timp ce mergea pe curbura lungă a cheiului. Aerul mirosea a motorină, sare și un slab iz de fier al zăpezii care refuza să cadă.
Elena era legată la cel mai îndepărtat chei, cu coca plină de cicatrici și decolorată de sare. Luminile de pe punte ardeau slab. Oameni se mișcau ca umbre, descărcând lăzi, strigând cu voci obosite. Mara stătea la marginea cercului de lumină și aștepta.
El apăru la pasarelă douăzeci de minute mai târziu.
Înalt, mai lat în umeri decât își amintea, barbă crescută sălbatic și presărată cu fire timpurii de gri. Haina de ulei era deschisă; pe dedesubt, același pulover albastru decolorat care încă mai purta umbra mirosului lui în nopțile când își îngropa fața în el și nu putea dormi. O văzu imediat. Se opri. Lada de pe umăr alunecă pe punte cu un bufnet surd.
Pentru o clipă lungă, niciunul nu se mișcă.
Apoi el porni – mai întâi încet, apoi tot mai repede – până când distanța dintre ei se prăbuși. Mâinile lui îi găsiră fața înainte ca vreun cuvânt să poată lua formă. Degete reci, bătătorite, tremurând doar atât cât să-l trădeze. O sărută ca un om care iese la suprafață după prea mult timp sub apă: disperat, cu gura deschisă, gustând a sare, metal și trei luni de blesteme înghițite.
„Mara”, răguși el împotriva buzelor ei. Nu era o salutare. Era o rugăciune.
Ea îl trase în spatele stivei de butoaie goale de pește, acolo unde lumina nu ajungea. Vântul gemea prin greementul de deasupra. Își lipi spatele de lemnul aspru, îi descheie haina mai larg, își strecură mâinile sub pulover până găsi pielea – caldă, brăzdată de cicatrici, vie. El scoase un geamăt jos din gât când unghiile ei îi zgâriară coastele.
„Îngheți”, șopti ea.
„Tu arzi”, răspunse el și dovedi spunând-o împingând tivul hainei ei deoparte, ridicând combinezonul până la talie. Palma lui alunecă între coapsele ei fără preambul; o găsi deja udă, deja dureroasă de dor. Două degete groase intrară în ea dintr-o singură mișcare. Ea îi mușcă umărul ca să nu strige.
„Aici?” întrebă el, cu vocea sfâșiată. „Chiar aici?”
„Da.”
Nu mai întrebă.
O ridică lipind-o de butoaie, picioarele ei înconjurându-i talia, lâna aspră a puloverului lui frecându-i pielea interioară a coapselor. Prima împingere fu brutală – prea mult timp refuzată, prea adâncă – și ea se arcui, capul lovindu-se de lemn, un sunet ieșindu-i care era jumătate suspin, jumătate implorare. O iubea ca și cum încă încerca să fugă de furtună: tare, neobosit, fiecare lovitură alungând frigul din oasele ei.
Îi zgârie gâtul, părul, șoptindu-i lucruri murdare pe care le repetase singură în camera aceea de la mansardă – cum se atinsese gândindu-se la gura lui, cum îi strigase numele în pernă când dorul devenise insuportabil. El răspundea cu mormăieli, cu dinții pe gâtul ei, cu plesnetul ud al pielii pe piele care răsuna mai tare decât pescărușii.
Când veni orgasmul fu brusc și sfâșietor; coapsele i se încleștară în jurul lui, unghiile trăgând sânge prin pulover, un sunet ascuțit înăbușit împotriva gulerului lui. El o urmă la câteva secunde – șoldurile tremurând, un blestem rupt smuls din piept în timp ce se revărsa în ea, fierbinte și nesfârșit, ținând-o atât de strâns încât crezu că butoaiele se vor face țăndări.
Rămaseră așa mult timp. Respirând unul în gâtul celuilalt. Vântul îi trăgea haina. Undeva o frânghie scârțâi. Luminile portului pâlpâiau pe apa neagră.
Încă nu ieși din ea. În schimb îi sărută tâmpla, obrazul, colțul gurii – moale acum, reverențios.
„Am visat asta”, murmură el. „În fiecare noapte. În fiecare blestemată de noapte.”
Ea își strecură degetele prin barba lui, trăgând ușor. „Atunci stai treaz”, spuse ea. „Stai cu mine.”
El râse – jos, răgușit, sunetul unui om căruia i se permite în sfârșit să vină acasă.
„Nu mă duc nicăieri”, promise el.
Și pentru prima oară după luni de zile, Mara îl crezu.
Au mers înapoi prin orașul adormit împreună, brațul lui în jurul taliei ei, capul ei pe umărul lui. Haina rămăsese deschisă. Combinezonul era încă ridicat dedesubt. Niciunuia nu-i păsa.
Marea putea să aștepte încă o noapte.
